A fost odată, un dulap; un dulap înalt-înalt,
subțire-subțire și gol-gol.
Dulapul știa că are treaba lui: să țină pe
rafturi haine bune-bune. Era atât de fericit să fie de folos-folos.
Nu se știe cine l-a
dorit, dar cine l-a dorit nu l-a mai folosit.
Dulapul a așteptat să fie de folos: a așteptat o zi, a așteptat două
zile, a așteptat trei zile. A așteptat, a așteptat, a așteptat. A văzut că e
uitat și s-a întristat. Nu a mai râs. A plâns, a plâns, a plâns. Lacrimile lui
de catifea au atins inima mea. De aceea am rugat-o pe Zâna Grădiniță să îi dea
o altă folosință. Cu praf de zâne l-a atins.
Dulapul
ușa a întins și într-un pat s-a transformat. Ce minunat! Patul-dulap se numește
și pe câte un copil mic primește. Fiecare copil doarme curajos și visează
frumos în patul-dulap desfăcut cu darg, de către doamna îngrijitoare ajutată de
câte un copil mai forțos când își lasă ușa în jos.
Și am atins inimioara să vă spun povestioara,
și am atins o alună să vă dau o veste bună: azi dormim în acest pat de Zâna
Grădiniță dat.
